Integrarea doliului

În general, doliul este asociat cu moartea unei persoane dragi, cu suferința asociată acelui eveniment și simbolizăm că purtăm în suflet acea suferință printr-o culoare sobră, specifică fiecărei culturi: negru (cel mai des întâlnită), brun, gri, albastru, alb etc. Doliul este în realitate mai mult decât o culoare: reprezintă perioada de procesare a pierderii, astfel încât să ne adaptăm la noile condiții și să putem merge mai departe. 

Dar ce este pierderea? Pierderea nu înseamnă neapărat un deces, ci orice fel de pierdere. Fiecare dintre noi suferim la un moment dat o pierdere, iar obiectul suferinței poate fi orice: moartea unei persoane, a unui animal de companie o relație, un context, sănătatea, idealurile etc. În funcție de cât de mult suferim, procesul de doliu (integrare a pierderii) este unul ușor, mai greoi sau deloc.

Pentru că adevărul este că nu suntem suficient de pregătiți pentru o pierdere, oricât am încerca. De aceea este necesară trăirea doliului, prin creșterea capacității de a ne separa de obiectul suferinței. Este importantă semnificația pe care o dăm pierderii respective. („Ce reprezintă această pierdere pentru mine, ce percep că am pierdut odată cu ea?”)

Doliul legat de moarte este cea mai profundă experiență umană, de aceea voi aborda în continuare această integrare. 

Mulți oameni caută cu disperare acea „încheiere” care să le permită să fie exact ca înainte. Cea mai mare greșeală pe care o facem este să credem că, dacă nu mai vorbim despre cel drag sau dacă îi punem lucrurile în cutii, „trecem peste”. Integrarea doliului înseamnă să accepți că nu vei mai fi niciodată cel de dinainte. Că moartea termină o viață, dar nu trebuie să termine o relație. Doliul nu este despre a „trece peste” ci despre a învăța să trăiești cu absența.

Modelul conceptualizat de Dr. Elisabeth Kübler-Ross (1970) prezintă cinci etape ale doliului:

1. Negarea – amorțeală emoțională, care ne protejează de șocul inițial; refuzul de a accepta că persoana dragă a murit; minimalizarea situației sau pretinderea, în fața celorlalți, că totul este în regulă.

2. Furia – căutarea vinovaților și exteriorizarea durerii sub formă de revoltă. Iritabilitate și furie imensă, ca reacție la sentimentele de eșec, trădare și nedreptate.

3. Negocierea – încercarea de a face un „târg” cu destinul, pentru a anula pierderea (de exemplu, „dacă salvarea ar fi ajuns la timp, tatăl meu nu ar fi murit”, „dacă aș fi știut mai repede, aș fi putut face ceva, să previn”) 

4. Depresia – conștientizarea vidului lăsat în urmă. Se manifestă prin tristețe profundă, lipsă de energie, izolare, sentimente de eșec și deznădejde cu privire la viitor.

5. Acceptarea – momentul în care realitatea este integrată, permitând reconstrucția vieții. Nu înseamnă că durerea dispare, ci că persoana începe să se adapteze la noua viață, să-și reconstruiască identitatea și să își facă planuri de viitor.

Cele cinci etape se întrepătrund, nu sunt delimitate sau obligatoriu trăite în această ordine. Prin urmare, în timpul unei singure zile putem să negăm realitatea, să căutăm scenarii care să schimbe inevitabilul, să simțim tristețe profundă, furie sau acceptare.

Modelul procesului dual (Stroebe&Schut, 1999) explică cum, în procesul integrării, este normal să oscilăm între două procese, cu orientări diferite – spre trecut și spre viitor:

1. Orientarea spre pierdere – când plângi, te uiți la poze, asculți muzică ce îți amintește de persoana decedată, îți lipsesc momentele din trecut, simți dorul de persoana care a trecut în neființă, aduci omagii care să îi onoreze amintirea, vorbești despre ea cu prietenii (procesarea durerii)

2. Orientarea spre restaurare – când te concentrezi pe muncă, înveți să gătești singur, îți faci noi rutine și obiceiuri, ieși cu prietenii, te adaptezi la noul statut, creezi noi tradiții (reconstrucția vieții)

Pierderea unei persoane dragi declanșează adesea o criză de identitate; pentru că, odată cu acea persoană, moare și versiunea noastră care exista doar în prezența ei. Glumele interne pe care doar voi le înțelegeați, amintirile comune care nu mai pot fi confirmate de nimeni – toate astea creează un sentiment de „gol de identitate” („Cine sunt eu fără celălalt?”). Integrarea doliului nu înseamnă doar să accepți că persoana dragă a plecat, ci să descoperi cine ai devenit tu în absența ei. De asemenea, trebuie să luăm în considerare și modul în care percepem că ne va privi lumea de acum încolo. Etichete precum „văduvă”, „orfan” sau „părinte care și-a pierdut copilul” pot fi grele. Ne putem simți vulnerabili sau inferiori față de alte persoane. Identitatea noastră nu înseamnă doar o etichetă, nu ne definește în totalitate. Suntem mai mult de atât, iar această experiență nu reprezintă întreaga noastră biografie.

Momente de reflecție:

1. Scrie o listă cu lucruri pe care le-ai învățat de la persoana dragă. Acele lucruri fac parte din tine.

2. Explorează laturi noi ale personalității tale: ce nu ți-ai dat voie să faci până acum și ai dori să încerci? Schimbarea nu este o trădare a memoriei persoanei pierdute, ci un omagiu adus vieții care continuă.

3. Pune-ți emoțiile pe hârtie. Dă-ți voie să simți durerea. Cine își închide inima pentru durere, și-o va închide și pentru iubire. 

4. Ai răbdare cu tine, tratează-te cu blândețe. Te simți pierdut și e normal să te simți așa. Nu trebuie să știi cine ești imediat după înmormântare. Identitatea se construiește încet, prin gesturi zilnice. Pașii pot fi mărunți, dar siguri.

Integrarea doliului este, în esență, un act de creație. Din fragmentele rămase după o pierdere, începem să asamblăm o versiune nouă a noastră – una mai fragilă, poate, dar infinit mai profundă și mai empatică. O pasăre Phoenix, renăscută din cenușa durerii.

„Scrisoare despre pierderea tatălui meu

Astăzi mi s-a rupt o aripă.😪Tatăl meu a trebuit să plece, ca să joace cărți cu Dumnezeu. Va trebui să învăț să zbor altfel de acum înainte: să îmi amintesc de tot ce am învățat de la el; să îmi amintesc că mi-a lăsat tot ce am nevoie pentru a-mi construi altă aripă; să îmi amintesc că în mine și în copilul meu există o parte din sufletul lui; să găsesc puterea de a mă înălța din nou în văzduh și să sper că tata mă va vedea cu ochii pe care i-a primit în dar de la Dumnezeu și mă va proteja și din cer, așa cum a făcut-o și aici, pe pământ. Te iubesc, tată! O să îmi lipsești mai mult decât se poate spune în cuvinte. Știu însă că moartea nu este decât părăsirea corpului și că vei trăi în continuare, doar că sub altă formă – în inimile noastre, în amintirea noastră și, cel mai important, în noi.🙏❤️”

NU TREBUIE SĂ UIȚI CA SĂ FII BINE!

Psiholog Măndică Alina-Loredana

BIBLIOGRAFIE:
Kübler-Ross, E. (1970). On death and dying. Collier Books/Macmillan Publishing Co.

Stroebe, M. & Schut, H. (1999). The Dual Process Model of Coping with Bereavement.