Copacul – avantajele imperfecțiunii
Viața nu este liniară. Avem momente de liniște și momente de provocări. Unele mai mici, altele mai mari. Momente de furtună, când totul pare să fie împotriva noastră și luptăm din răsputeri să supraviețuim. Asemenea unui copac. Și în natură există momente de calm, adiere blândă, vânt puternic și furtună devastatoare. În vreme de calm, copacul se dezvoltă armonios, are o coroană perfectă. La adieri blânde își unduiește ramurile, frunzele freamătă într-o muzică plăcută. În schimb, în vreme de vânt puternic sau furtună devastatoare, copacul își poate pierde frunzele și chiar unele ramuri, mai firave sau mai uscate. Iar coroana lui nu mai este perfectă, cum era înainte.
Așa se vede din exterior. Copacul pare afectat, arată jalnic, cu o coroană departe de perfecțiune. Dar oare vedem și profunzimea sau doar ne privim lucrurile la suprafață, superficial?
În realitate copacul NU A PIERDUT NIMIC, doar s-a adaptat noilor condiții. Ca să supraviețuiască, să nu fie dezrădăcinat. Atunci lupta cu natura ar fi fost pierdută. Ar fi rămas în urmă un copac doborât la pământ, cu coroană perfectă, dar fără vlagă, care în timp s-ar fi uscat oricum. Însă copacul a ales să se adapteze, să renunțe la crengile mlădioase, care nu îi erau de folos pe vreme de furtună; le-a păstrat în schimb pe cele puternice. A renunțat la frunze, dar a păstrat rădăcinile puternice. Ca să rămână bine ancorat în pământ. Ca să poată avea mai târziu ale crenguțe mlădioase și frunze noi. Coroana nu va mai avea forma perfectă ochiului, dar va avea forma perfectă a supraviețuitorului. Căci așa arată un supraviețuitor: cu răni, cu cicatrici, dar în viață și mai puternic decât era înainte! Imperfect, dar viu. Imperfect, dar fără teamă de vitregiile sorții. Cu o coroană în continuă creștere, adaptată oricăror condiții.
Asemenea copacului descris mai sus este și OMUL: de-a lungul vieții are parte și de provocări, și de perioade de liniște. Dacă în momentele de furtună nu renunță la ce nu îi mai folosește (credințe, relații, obiceiuri), șansele să fie pus la pământ de viață sunt foarte mari. Iar șansele să se ridice devin foarte mici. Uneori, renunțând la o parte mică din noi, câștigăm ceva mult mai important: REZILIENȚĂ! Devenim mai puternici cu mai puțin, mai flexibili, mai rezistenți. Asta înseamnă de fapt furtuna: posibilitatea de creștere. Toți ne dorim să creștem lin, cu efort minim; metaforic, să luăm ascensorul în loc să folosim scările. Să ajungem sus mai repede. Dar ce ne facem dacă ascensorul se strică? Atunci va trebui, cu necesitate, să ne amintim că, la un moment dat, am învățat să urcăm și scări. Să avem puterea să o luăm de la zero și să privim în sus, unde putem ajunge, să nu rămânem jos, plângându-ne de milă. Asta înseamnă reziliența!
Din zona de confort nu putem crește. Rămânem acolo, unde percepem că ne este bine. Și sperăm că viața va rămâne la fel pe mai departe. Dar nu este așa. La fel cum bătăile inimii sunt conturate pe o electrocardiogramă, așa este și parcursul unei vieți: o traiectorie liniară înseamnă o altfel de moarte, înseamnă lipsa unei vieți trăite după propriile valori. Credem că ne este bine așa, monoton. Nu ne dorim mai mult, nu vrem să riscăm să pierdem ceea ce percepem că avem deja. Ne este frică de necunoscut, de instabilitate., de o nouă etapă. Credem că necunoscut = rău pentru noi. De unde știm? Ce dovezi avem? Cum putem afla? Răspunsul este simplu: prin acceptarea cu deschidere a experienței, fără să rămânem blocați pe minus și căutând și plusul, beneficiile ascunse ale acesteia. Alegând conștient să trăim. O traiectorie sus-jos, înseamnă că viața curge încă prin noi. Și ne dă ocazia să renaștem sub altă formă, mai flexibilă, mai rezistentă. Mai pregătiți pentru furtună. Asemenea copacului.
